Sândominic

Cea mai nordică şi cea mai mare aşezare a depresiunii Ciucului De Sus este Sândominicul, care s-a format la punctul de întâlnire a trei văi lungi. Râul Olt, care vine din direcţia Hăşmaşului Mare se uneşte sub dealurile denumite „Nyáras” şi „Dorma” cu doi afluenţi din dreapta: pârâul „Nagy-Lok”, care izvorăşte din Muntele Negru şi pârâul „Győrmátyás” („Szadokút”) care porneşte de sub Vârful Greţiş.

 Satul se întinde la punctul de vărsare al acestora, respectiv la intersecţia drumului naţional care leagă zona Ciucului de zona Gheorgheni şi a drumului judeţean care duce spre Bălan.

 Este cea mai populată aşezare a Ciucului De Sus, numărul locuitorilor fiind aproape de 6400. Desigur, şi-a primit numele de la Sfântul Dominic. Aşezarea este situată într-un un loc mirific, cu vedere spre Hăşmaşu-Mare şi Piatra Singuratică. Prima atestare documentară a satului datează din 1567, unde figurează sub numele de Zent Domokos, cu 34 de porţi. În 1638 denumirea satului apare în formă latinizată Sanctus Dominicus. Satul, care până la începutul secolului s-a suprapopulat, nu a mai putut trăi exclusiv din pământurile sale de calitate inferioară.

 În vederea extinderii teritoriului cultivabil locuitorii au săpat chiar şi pantele munţilor. Acestui lucru se datorează de exemplu suprafaţa în trepte a dealului Garados. Pentru familii, principala sursă de venit era, şi încă mai este, pe lângă efectuarea de transporturi şi arderea varului, prelucrarea lemnului şi mineritul.

 În afară de exploatarea şi prelucrarea lemnului şi exploatarea pietrei se desfăşoară la nivel industrial de peste 60 de ani şi producţia de piatră mozaic, a cărei material de bază îl constituie calcarul cristalin alb sau puţin gălbui din dealul Garados.

 Totodată, şi oraşul învecinat, Bălan, dar şi reşedinţa judeţului oferă comunităţii mijloace de existenţă. După schimbarea regimului politic viaţa economică a satului, agricultura şi cultura spirituală au renăscut. Un exemplu în acest sens este casa de cultură, care îndeplineşte mai multe funcţii.